Memoria
Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoaşterea şi reproducerea senzaţiilor, sentimentelor, mişcărilor, cunoştinţelor etc. din trecut. Memoria defineşte dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor.
Graţie memoriei, fiinţa noastră psihică, eul, dobândeşte continuitatea identităţii în timp. Fără dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanenţă puşi în faţa unor situaţii noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experienţă elaborată, de nici un procedeu de abordare şi rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor şi erorilor,adaptarea devenind, practic, imposibilă.
Memoria umană a cunoscut o amplă dezvoltare istorică, în cursul căreia şi-a restructurat atât schema de funcţionare internă, prin trecerea de la forme imediate la forme mediate (prin limbaj şi procedee mnemotehnice de natură logică), cât şi aria de cuprindere, ajungând să înregistreze şi să conserve informaţii despre toate genurile de fenomene şi evenimente, precum şi întreaga gamă de experienţe, accesibile la nivel individual şi comunitar.
Latura remarcabilă a evoluţiei memoriei umane constă în diferentierea şi individualizarea capacităţii reactualizarii , care permite valorificarea propriu-zisă a informatiei şi experienţei stocate, şi desfăşurarea unor activităţi mintale autonome, în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de viitor. La om, memoria nu este concentrată şi localizată într-un singur bloc, ci este distribuită mecanismelor care realizează funcţiile şi actele psihocomportamentale specifice. Aşadar, spre deosebire de computer, creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci mai multe, între care există conexiuni bilaterale. Între modul de funcţionare a memoriei şi modul de funcţionare alperceptiei, reprezentarii şi gandirii există o condiţionare reciprocă profundă: dereglarea verigii memorative determină tulburări serioase în desfăşurarea proceselor pe care le susţine (percepţie sau gândire), iar dereglări la nivelul procesului specific afectează funcţionarea bazei lui memorative.
Tipuri de memorie
Aplicarea primului criteriu permite identificarea a doua forme mari ale memoriei: memoria involuntara sau neintentionata si memoria voluntara sau intenzionata
Memorarea involuntara sau neintenţionată se realizează în mod cotidian, în procesul perceperii diferitelor obiecte, situaţii, întâmplări şi în cursul desfăşurării diferitelor activităţi. Este aceea care, în toate cele trei faze – engramare, păstrare, reactualizare – se realizează fără existenţa unui scop mnezic precis şi fără controlul voinţei conştient focalizat. Deşi se desfăşoară permanent, nu numai pe fondul stării de veghe, ci uneori, şi în somn, prezenţa ei se înregistrează de către conştiinţă post festum. Ne dăm seama că în repertoriul experienţei anterioare apar „elemente“ pe care nu ne puseserăm în gând să le memorăm şi să le păstrăm sau că, la un moment dat, câmpul conştiinţei ne este invadat de ‚amintiri“, pe care nu le-am „comandat“ în mod intenţionat. Memoria involuntară acoperă un vast teritoriu al existenţei noastre cotidiene şi ne înzestrează zilnic, fără să depunem vreun efort de concentrare a atenţiei, cu informaţii, impresii şi experienţe ce pot fi mai târziu de un real folos. Forţa ei de manifestare este atât de mare, încât îi permite să se realizeze chiar în paralel cu memoria voluntară, ea operând exact asupra acelor elemente pe care aceasta din urmă le are sau le omite. Memorarea involuntară ţine cu precădere de însuşirile native ale mecanismelor cerebrale şi prin intermediul ei se poate pune în evidenţă capacitatea bazală de engramare-stocare a creierul
Memoria voluntară sau intenţionată este forma esenţială de organizare şi manifestare a capacităţii mnezice a omului, ea fiind strâns conectată şi integrată motivelor şi scopurilor activităţilor specifice, începând cu activitatea de joc şi terminând cu activitatea de creaţie. Structura conţinutului informaţional şi repertoriul operaţional-instrumental al oricărei profesii sunt rodul memoriei voluntare. Caracteristica ei principală rezidă în prezenţa şi formularea expresă a sarcinii şi scopului de fixare (memorare) şi păstrare, în vederea uzului ulterior, mai apropiat sau mai îndepărtat în timp. Sarcina pe baza căreia se montează şi funcţionează mecanismele memoriei voluntare poate fi formulată din afară sau de către subiectul însuşi, şi ea vizează grade diferite ale completitudinii şi exactităţii. În acest caz, procesul de engramare-fixare se desfăşoară ca activitate psihică dominantă, iar nu ca activitate paralelă şi secundară, ca în cazul memorării neintenţionate. Toate procesele psihice specifice – percepţia, gândirea (analize logice, evaluări, înţelegere), voinţa sunt subordonate şi instrumentează memorarea.
În cazul memorării intenţionate, subiectul simte efortul mental, cum se mobilizează expres pentru a percepe şi conştientiza cât mai clar fiecare „element“ al materialului în vederea fixătii cât mai exacte, rapide şi complete.Este şi firesc ca, în asemenea circumstanţe, randamentul memorării să fie superior celui înregistrat de o memorare involuntară
Inteligenţa emotională
Inteligenţa emoţională este capacitatea personală de identificare şi gestionare eficientă a propriilor emoţii în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educaţie etc). Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor noastre, cu un minim de conflicte inter şi intra-personale. Chiar daca o persoană are suficiente cunoştinţe şi idei inteligente, daca nu îşi cunoaşte şi nu reuşeşte să-şi gestioneze emoţiile şi sentimentele, poate întâmpina dificultăţi în încercarea de a-şi construi relaţiile cu ceilalţi sau o carieră profesională de succes. Persoanele cu un înalt grad de autocunoaştere îşi dau seama cum sentimentele lor îi afectează, atât pe ei, cât şi pe cei din jur. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale ne permite să ne punem în valoare aptitudinile intelectuale, creativitatea. Ne asigură reuşita, atât în plan personal, cât şi în cel profesional.
Elementele inteligentei emoţionale:
1. Cunoaşterea emoţiilor personale
Cunoaşterea emoţiilor personale presupune identificarea şi exprimarea lor coerenta, într-un context dat. În orice relaţie exprimăm informaţii, sentimente, fapte, amintiri. Uneori însă, ne este greu să exprimăm clar ceea ce vrem să spunem sau simţim - nu suntem coerenţi, iar alteori ne este greu să înţelegem ceea ce ni se spune - intenţia care se ascunde in spatele cuvintelor. Aceste situaţii sunt generatoare de conflict.
Pentru a le evita este important să putem codifica şi decodifica mesajele transmise, la nivelul verbal sau non-verbal, astfel încât să transmitem şi să înţelegem corect sensul mesajelor.
2. Gestionarea emoţiilor
Gestionarea emoţiilor se referă la capacitatea noastră de a alege modalitatea prin care ne vom exprima într-o anumită situaţie.
Pentru a ne gestiona emoţiile este important să ţinem cont de:
• Ce exprimăm?
• Cum exprimăm?
• Când exprimăm?
• Unde exprimăm?
• Cui exprimăm?
3. Direcţionarea emoţiilor către scop
Scopul este criteriul după care ne gestionăm emoţiile. Este important să ţinem cont de ceea ce vrem să facem sau să obţinem, în mod concret:
• durata în timp - când vrem să atingem scopul
• participanţi - de cine avem nevoie
• strategie - ce paşi trebuie urmaţi
• resurse - de ce avem nevoie
4. Empatia
Este capacitatea de a intui sau de a recunoaşte emoţiile celorlalţi. Empatia nu înseamnă să trăim emoţiile altor persoane, ci să le înţelegem pornind de la experienţele noastre.
5. Capacitatea de a construi relaţii interpersonale pozitive
Arta inteligentei emoţionale se rezumă în cadrul acestei componente.
Astfel, avem posibilitatea de a ne crea propriile relaţii folosind elementele menţionate până acum: ne fixăm scopurile, ne canalizam energia şi emoţiile în funcţie de scop (folosind empatia ca instrument), ne exprimam şi identificăm emoţiile într-un mod coerent. Vom fi conştienţi de responsabilitatea noastră şi a celorlalţi în relaţiile interpersonale. Acest lucru ne va ajuta să reducem conflictele şi să comunicăm eficient.
Gandirea si Creativitatea
Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin "creare", care înseamnă "a zămisli", "a făuri", "a crea", "a naşte". Creativitatea defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originea cât şi scopul
Conceptul de creativitate, unul dintre cele mai fascinante concepte cu care a operat vreodată ştiinţa, este încă insuficient delimitat şi definit. Aceasta se explică prin complexitatea procesului creativ, ca şi prin diversitatea domeniilor în care se realizează creaţia. După unii autori, acest lucru se întâmplă ori de câte ori o noţiune este difuzată de la un grup restrâns de specialişti la o populaţie mai largă, pierzându-şi astfel caracterul univoc, stabilitatea şi rigoarea
. Creativitatea este un proces mental şi social care implică generarea unor idei sau concepte noi, sau noi asocieri ale minţii creative între idei sau concepte existente.Creativitatea este un concept multidimensional şi se poate manifesta în multiple domenii. Identificarea şi cuantificarea naturii creativităţii constituie obiective dificile. Conceptul de creativitate poate fi definit din perspectiva unor discipline diferite: psihologie, psihologie socială, ştiinţe cognitive, arte, inteligenţă artificială, filozofie, economie, management etc. şi deci la multe niveluri distincte: cognitiv, intelectual, social, economic, artistic, literar etc. Dificultatea definirii creativităţii rezidă în asocierile particulare ale acestui concept cu artele, în natura complexă a creativităţii şi în varietatea teoriilor care au fost dezvoltate pentru a o explica. Mulţi oameni asociază creativitatea în special cu artele: muzica, teatrul, dansul, literatura etc. care sunt deseori denumite "arte creative". Aşa cum s-a precizat mai sus, creativitatea nu este proprie numai pentru arte, ci este la fel de fundamentală pentru progresele din ştiinţe, din matematică, tehnologie, politică, afaceri şi în toate domeniile vieţii cotidiene.
Nu este vorba de un proces de degradare, ci de asimilare a gândirii logice individuale la gândirea socială.
Creativitatea a fost definita ca procesul interpersonal sau intrapersonal al carui rezultat sunt produse originale, semnificative si de o inalta calitate. In cazul copiilor, accentul ar trebui pus pe proces, adica pe dezvoltarea si generarea de idei originale, care pare sa fie baza potentialului creativ. In intelegerea acestui fenomen, este util sa consideram diferentele dintre gandirea convergenta si cea divergenta. Problemele asociate cu gandirea convergenta au de obicei o singura solutie corecta. Gandirea divergenta, in schimb, cere celui care rezolva problema generarea mai multor solutii, putine dintre acestea fiind noi, de o calitate inalta si functionale - intr-un cuvant, creative.
Creativitatea reprezinta mai mult decat a avea si a folosi un talent artistic sau muzical. In acest context, talentul se refera la posesia unui inalt grad de indemanare tehnica intr-un domeniu specializat. Astfel, un artist poate produce opere impecabile din punct de vedere tehnic fara insa a reusi sa provoace emotii sau, de exemplu, sentimentul ca acea opera este unica. Este de asemenea important sa tinem cont de faptul ca creativitatea nu se manifesta doar in muzica, arta si scris ci in toate domeniile curiculare, in stiinta, dar si in studiile sociale. In cazul copiilor mici, creativitatea ar trebui sa se axeze pe proces: generarea de idei. Acceptarea ideilor multiple de catre adulti intr-o atmosfera non-evaluativa va ajuta copiii sa genereze din ce in ce mai multe idei sau sa treaca la stadiul urmator, cel de evaluare de sine. Pe masura ce copiii isi dezvolta abilitatea de evaluare a ideilor proprii, astfel calitatea lor si generarea de solutii devin din ce in ce mai importante. La aceasta varsta, accentul ar trebui pus pe evaluarea ideilor proprii, deoarece acesti copii isi exploreaza capacitatea de generare si evaluare ale solutiilor problemei si isi revizuiesc ideile bazandu-se pe aceasta evaluare. Evaluarea de catre terti si criteriile pentru determinarea solutiilor semnificative ar trebui folosite numai in cazul adolescentilor mari sau al adultilor.
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei despre lumea externă şi despre propriul nostru EU. Prin ea se realizează saltul calitativ al activităţii de cunoaştere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existenţei obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-cauzală, se face trecerea de la procesele psihice cognitiv senzoriale la cele cognitiv superioare.Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă - sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor - a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice, cauzale între ele. Caracterul mijlocit al gândirii constă în aceea că ea operează nu direct asupra realităţii, ci asupra informaţiei furnizate de percepţii şi reprezentări. Desfăşurarea ei presupune întotdeauna fie existenţa unei informaţii care se extrage în prezent în cadrul contactului senzorial cu obiectul, fie a unei informaţii evocate din tezaurul memoriei. În acest fel, chiar produsele unei activităţi a gândirii devin, la rândul lor, obiect al unui proces ulterior de gândire. Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diversele momente şi stări ale obiectului: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor. Ea realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o funcţie creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora, în cursul activităţii practice, se realizează noi obiecte, noi configuraţii ale mediului înconjurător.Fiind procesul de cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură pătrunderea în esenţa lucrurilor, înţelegerea relaţiilor logice dintre acestea, explicarea şi interpretarea lor, şi care face posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic şi practic, gândirea ocupă un loc central în sistemul psihic uman.
Somnul este o stare fiziologică periodică şi reversibilă, caracterizată prin suprimarea temporară a conştienţei, prin abolirea parţială a sensibilităţii şi încetinirea funcţiilor vieţii organice (ritm respirator, ritm cardiac, relaxare musculară, scăderea temperaturii cu aproximativ 0,5 grade C, scăderea funcţiilor secretorii). În timp ce mulţi dintre noi cred că somnul este o întindere temporală în care nu se întâmplă nimic, somnul este, de fapt, cel puţin din punct de vedere neurologic, o perioadă de timp foarte aglomerată. Deşi importanţa somnului nu poate fi discutată, oamenii de ştiinţă nu cunosc cu exactitate de ce este atât de important pentru supravieţuirea noastră. Alternanţa stării de veghe-somn reprezintă o particularitate a bioritmicităţii proceselor fiziologice, care decurg într-un organism dotat cu sistem nervos. Determinismul bioritmurilor circadiene veghe-somn este reglat printr-un “ceas intern”, având o componentă ereditară şi una elaborată în ontogeneză, în funcţie de condiţiile mediului fizic, familial şi social. O serie de factori, printre care activitatea fizică şi intelectuală, condiţiile de viaţă, variaţiile neperiodice ale programului de lucru etc., pot influenţa durata somnului. Trebuie menţionat efectul emoţiilor şi al durerii asupra ritmului nictemeral (circadian). Sincronizarea bioritmurilor este controlată de sistemul nervos, endocrin, fiind influenţată de intensitatea luminii şi de alternanţa lumină-întuneric. Sistemul limbic (în special prin hipocamp) poate produce o stare de excitaţie crescută a formaţiunilor implicate în starea de veghe şi o inhibiţie a celor implicate în somn, producând trezire şi insomnie.
Mecanismele neurofiziologice ale somnului
Asupra mecanismului de producere a somnului au fost propuse mai multe ipoteze. Conform unei ipoteze somnul este un proces pasiv, datorat oboselii neuronilor care menţin starea vigilă, astfel constituind o perioadă de odihnă a creierului. Toate datele investigaţiilor neurofiziologice însă, indică că, în diferite etape ale somnului activitatea neuronală a creierului nu încetează, ci are o complexitate egală cu cea din starea de veghe.
O altă ipoteză – a inhibiţiei active - susţine că în creier există centri, care induc în mod activ starea de somn, prin inhibarea sistemului activator ascendent din formaţia reticulară. În determinarea alternanţei somn-veghe, în afara structurilor participante la starea de conştienţă (trunchiul cerebral şi nucleii bazali, formaţiunea reticulară - sistemul activator ascendent (SAA), hipotalamusul posterior, scoarţa cerebrală, sistemul “centrencefalic”), participă şi unele zone ale somnului în număr de cinci, diseminate în porţiunea anterioară a formaţiunii reticulare a trunchiului cerebral, situate una la nivel bulbar, alta la nivel pontin şi trei la nivelul nucleilor cenuşii centrali.
Se cunosc două tipuri comportamentale de somn: somnul lent (faza clasică a somnului) şi somnul paradoxal. Somnul lent (somnul cu unde lente sau faza NREM-non-rapid eye movement) este caracterizat electroencefalografic prin unde lente de mare voltaj şi sincrone cu frecvenţa 12-14 cicli pe secundă (c/sec). În această fază a somnului se produc o serie de modificări funcţionale: diminuarea frecvenţei mişcărilor respiratorii cu scăderea ventilaţiei pulmonare, bradicardie, scăderea uşoară a presiunii arteriale prin scăderea volumului sanguin şi vasodilataţie periferică, creşterea uşoară a debitului sanguin cerebral, modificări minime în concentraţia principalilor constituienţi sanguini, creşterea eozinofilelor sanguine şi a STH-lui, scăderea fluxului sanguin renal, uşoară hipotermie, menţinerea reflexelor spinale, reducerea tonusului muşchilor scheletici etc. În afara modificării conştiinţei, în faza de somn lent se produc şi importante modificări în activitatea SNC: creşterea pragului multor reflexe, posibilitatea apariţiei reflexelor patologice, diminuarea uşoară a reflexelor osteo-tendinoase, contracţia tonică a sfincterelor vezicii urinare şi anal.
Somnul cu unde rapide sau paradoxal (faza REM- rapid eye movement) alternează cu perioadele de somn lent. Denumirea respectivă se datorează faptului, că în această perioadă subiectul este foarte agitat, cu mişcări oculare şi cu modificări fiziologice diferite de cele din faza de somn lent şi care în ansamblu sugerează un somn superficial, deşi în realitate profunzimea somnului este mai mare. Cele două modalităţi de somn, deşi diferite comportamental, sunt intim legate între ele, în sensul că somnul lent ar acţiona ca un mecanism primar de inducere a somnului paradoxal sau ca o precondiţie a acestuia. Somnul este unanim considerat ca rezultatul unei activităţi nervoase, dar mecanismele sale fiziologice au fost diferit interpretate: “oboseală sinaptică a neuronilor SAA, suprimarea stimulilor aferenţi interoceptivi activatori, hiperactivitatea centrilor ce induc somnul (prin stimuli monotoni care nu trezesc interes, dar produc fenomenul de obişnuinţă), concomitent cu slăbirea activităţiim centrilor de trezire.
Mecanismele biochimice ale somnului
Bazele biochimice ale somnului până în prezent nu sunt pe deplin definite. Este foarte probabil, că aminele biogene şi, în special, serotonina, să inducă şi să controleze stările de veghe şi de somn. Implicarea serotoninei în “biochimia” somnului e sugerată de o serie de constatări. Astfel L-triptofanul creşte faza paradoxală a somnului iar rezerpina, care produce o depleţie a monoaminelor din creier, exercită efect similar. În favoarea participării aminelor biogene în biochimia somnului pledează şi următoarele constatări experimentale: neuronii nucleilor rafeului median al trunchiului cerebral conţin cantităţi mari de serotonină, iar porţiunile laterale ale punţii - cantităţi mari de noradrenalină (norepinefrină); depleţia serotoninei din creier sau blocarea farmacologică a sintezei acesteea produc o dereglare atât a somnului cu unde lente, cât şi a celui paradoxal; administrarea de 5-hidroxitriptofan (precursor al serotoninei) ameliorează somnul în insomnie; administrarea de rezerpină – substanţă ce induce depleţia serotoninâei şi norepinefrinei în creier – produce insomnie, în timp ce administrarea de 5-hidroxitriptofan restabileşte rapid somnul lent, însă nu şi cel paradoxal. În mecanismele biochimice ale somnului un rol important îi revine norepinefrinei. Astfel, drogurile prin inhibiţia sintezei norepinefrinei suprimă somnul rapid, dieta bogată în fenilalanină (precursor al norepinefrinei) provoacă o tulburare atât a somnului, cât şi a memoriei. Blocarea căilor noradrenergice de către 6-hidroxi-dopa, care diminuează conţinutul de noradrenalină (NA) în mezencefal, reduce starea de veghe şi perioada somnului paradoxal. Amfetamina micşorează durata atât a somnului lent, cât şi a celui paradoxal. Posibil, semnificaţia biologică a somnului constă în menţinerea homeostaziei monoaminergice a creierului. Există dovezi experimentale care pledează pentru participarea adenozinei la producerea somnului. Injectarea de adenozină în ventriculul cerebral la şobolani, prelungeşte durata somnului lent, pe când cofeina şi alte metilxantine provoacă insomnie prin blocarea receptorilor adenozinici. Este confirmată reciprocitatea şi conexiunea sistemelor serotonin- şi noradrenergice în mecanismele reglării ciclurilor veghe-somn. Astfel, inhibiţia sintezei serotoninei şi lezarea nucleilor trunchilui cerebral provoacă insomnie, iar lezarea fusului noradrenergic dorsal provoacă hipersomnie, însoţită cu mărirea fazei somnului paradoxal şi a metabolismului serotoninei. Deşi serotonina participă în reglarea ambelor faze ale somnului, şi în particular a somnului paradoxal, mecanismele de bază a acestuia sunt determinate de sistemul noradrenergic şi, probabil, de sistemul colinergic, de neuroni localizaţi în locus coeruleus (LC), de unde începe sistemul ascendent noradrenergic. Astfel, colinoliticele (atropina, hemicolina) administrate direct în LC suprimă faza paradoxală a somnului, fiind un argument in favoarea participării mecanismului noradrenergic în declanşarea somnului rapid. În prezent, din ţesutul creierului, sânge, lichidul cefalo-rahidian au fost separate substanţe, în special de natură proteică, denumite “factori ai somnului” (delta-factor, factorul S etc.), care provoacă somnul cu unde lente. Probabil, în faza cu unde lente a somnului se formează factori, ce activează mecanismele fazei somnului paradoxal. O dovadă a existenţei factorilor umorali este şi posibilitatea reglării umorale a fazelor somnului. Aceste date privind heterogenitatea somnului de noapte ca aspect electrografic şi comportamental precum şi cele privind stucturile şi mecanismele biochimice implicate în determinarea lui au permis o sistematizare şi o interpretare mai fundamentală cu problemele legate de patologia somnului.
Ritmurile circadiene
"Ceasul biologic" al fiecărei persoane corespunde în mare aproximaţie cu ciclul unei zile, iar de fapt, "circadian" înseamnă "aproximativ o zi". Ciclul de veghe şi somn este strâns legat de temperatura corpului: cu cât temperatura este mai mare, cu atât suntem mai activi; de partea cealaltă, cu cât temperatura scade, starea de somnolenţă începe să apară. Ritmurile corpului par a se baza pe două perioade de somn în fiecare zi: una lungă pe parcursul nopţii şi una scurtă, la amiază, când mulţi oameni obişnuiesc să doarmă sau cel puţin să se odihnească, oprindu-se din alerta obişnuită celorlalte momente ale zilei.
Cercetătorii au aflat că atunci când oamenii sunt îndepărtaţi de orice sursă a timpului exact (ceasuri, lumina solară etc.), "ceasul" lor intern pare să funcţioneze pentru o zi de aproximativ 25 de ore. Dacă "ceasul biologic" se desincronizează cu cel al societăţii, încep să apară probleme legate de somn.
Fazele somnului Exista cinci faze prin care fiecare dintre noi trece in fiecare noapte. Pana in anul 1950 somnul a fost considerat a fi perioada de timp pe parcursul careia activitatea cerebrala era inactiva. Visele erau intelese ca fiind acte de natura demonica sau raspunsurile date in timpul noptii de catre un creier bolnav. Odata cu aparitia electroencefalogramei (EEG) ideile asupra somnului si implicit a viselor s-au schimbat. Prima faza a somnului se numeste faza Alfa si se caracterizeaza prin miscarea neregulata a ochilor,scaderea temperaturii corporale, incetinirea ritmului cardiac. Aceasta prima etapa a somnului dureaza intre zece- douazeci de minute iar imaginile care pot aparea in aceasta perioada sunt premergatoare viselor., Imaginile hipnagogice sunt de o mai mica intensitate si durata fata de experientele onirice din timpul somnului. A doua faza a somnului este asa- numita faza Theta in timpul careia miscarea ochilor devine tot mai rapida, iar activitatea cerebrala mai lenta. Intreruperea cu usurinta a somnului, dar intrarea rapida inapoi in starea de somn sunt specifice acestei etape. A treia faza a somnului este starea Delta, cand organismul patrunde intr-un somn adanc, iar faza a patra de somn este aceea a somnului profund, cand amintirea viselor este imposibila la fel ca si trezirea din somn. In aceste momente creierul se afla la cel mai mic nivel de activitate, pregatind astfel intrarea organismului in ultima faza a somnului, cea apropiata starii de veghe, a miscarii rapide a ochilor si a activitatii mult mai rapide a muschilor inimii. Numit si somnul paradoxal, in a cincea si ultima faza a somnului amintirea viselor este posibila atata timp cat viziunile onirice sunt notate intr-un jurnal al viselor. LaBerge, un om de stiinta care studiaza somnul paradoxal, sustine ca aceasta etapa a somnului este atat o stare de constiinta cat si o stare psihologica specifica somnului. In timpul starii de somn REM pot apare visele lucide, pe parcursul carora suntem constienti de faptul ca visam, putem avea control asupra lor. iar senzatia ca suntem treji poate ajunge pana acolo incat sa indoim de faptul ca dormim si ca ne aflam in timpul unui vis. Pentru a exista o mai buna intelegere a diferentierii dintre starea de vis lucida si realitate psihologul german PaulTholey sugereaza ca pentru a avea cat mai multe vise lucide sa devenim tot mai constienti in timpul zilei, cunoscut fiind faptul ca omul isi foloseste doar 2% din capacitatea de constiinta in timpul zilei.. Se cere amintit faptul ca visele lucide apar de obicei in mijlocul somnului paradoxal, in jurul orei 6:30 dimineata si dureaza de la doua pana la cinci minute. Luciditatea in vise este determinata de anumite stari interioare pe care omul le traieste frecvent: singuraratatea si stresul. Deseori asemenea vise pot fi insotite de pauze scurte in respiratie si slabe modificarei ale ritmului cardiac. Cecrcetarile stiintifice au aratat ca aproximativ 50% din oameni au cel putin un vis lucid in timpul vietii, fapt ce le imbunatateste viata sipirituala si viziunea asupra intelegerii viselor. Printre metodele cele mai des intalnitevpentru a avea un vis lucid se numara sedintele de meditatie-yoga si lecturile.
Dereglările cantitative ale somnului
Insomnia
Insomnia este o tulburare a naturii şi duratei somnului. Insomnia este subdivizată în dificultăţile de adormire (insomnie de adormire), treziri frecvente şi prelungite (insomnie de menţinere a somnului), sau dorinţa de a adormi în continuare în ciuda unui somn cu o durată adecvată (somn non reparator).
Etiologia insomniilor
Cele mai frecvente cauze ale insomniilor sunt aferenţele senzitive şi senzoriale intense care duc la o stare de hiperexcitabilitate a sistemelor reticulate de trezire, hiperdinamismele afective corespunzătoare unor situaţii caracterizate prin stress, anxietate sau preocupări “intense”, utilizarea unor substanţe medicamentoase (amfetamine, psihotonice, antiserotoninice de tipul paraclorfenilalaninei, cofeină, stricnină, efedrină, atropină şi beladonă, fosfaţi, alcool etilic etc.), bolile psihice (mania, hipomania, schizofrenia, nevrozele, psihozele maniacodepresive), bolile organice ale sistemului nervos central, bolile infecţioase şi febrile, patologiile endocrine (hipertiroidism), bolile organice generale etc.
Patogenia insomniilor
Mecanismele fiziopatologice responsabile de producerea insomniilor rezidă, probabil, în modificările excitabilităţii formaţiunii reticulare şi a structurilor hipnogene (lezarea lor traumatică, tumori, infecţii). Acestora li se adaugă unele tulburări biochimice interesând monoaminele cerebrale, care, generate în exces produc o stare de hiperexcitabilitate a structurilor ”vigilizante” sau alterează inducerea somnului lent din caza deficitului de serotonină.
Hipersomniile
Hipersomniile reprezintă un exces de somn, care diferă de cel normal prin durată, profunzimea şi bruscheţea apariţiei. Hipersomnia trebuie diferenţiată de starea comatoasă prin caracterul reversibil al somnului. Dualităţii formelor de somn îi corespunde şi o dualitate a hipersomniilor, unele corespunzând fazei de somn lent, iar altele fazei de somn rapid.
• Hipersomnia simptomatică (idiopatică) apare într-o serie de boli cerebrale organice, precum encefalita, encefalopatiile toxice sau metabolice, tumori, accidente cerebrale vasculare sau leziuni traumatice. Spre deosebire de comă, din care pacientul nu poate fi trezit, în hipersomnia simptomatică somnul este discontinuu
• Hipersomniile funcţionale includ hipersomniile în care nu se poate evedenţia nici o cauză organică generatoare a excesului de somn. Odată cu individualizarea celor două forme de somn s-au creat premize pentru diferenţierea unor hipersomnii funcţionale, ce corespund somnului lent, de altele ce corespund somnului paradoxal (narcolepsia). Sunt descrise unele hipersomnii simple “esenţiale” (diurne sau nocturne) în care somnul, deşi durează mult, nu este însoţit de alte manifestări clinice sau anomalii bioelectrice.
Hipersomniile funcţionale pot dura câteva ore, zile, chiar săptămâni şi pot să apară la intervale de o lună până la căţiva ani. Alte hipersomnii funcţionale sunt însoţite de tulburări ale respiraţiei, aşa-numita apnee de somn.
Narcolepsia
Narcolepsia este definită ca un sindrom de origine necunoscută, caracterizat prin anomalii ale somnului, incluzând somnolenţa diurnă exagerată, somn nocturn patologic şi manifestări anormale ale somnului REM; ultimele apar sub forma instalării bruşte a somnului REM şi a corelatului proceselor inhibitorii caracteristice, cataplexia şi paraliziile de somn; somnolenţa diurnă, cataplexia şi, mai rar, paraliziile de somn şi halucinaţiile hipnagogice sunt simptomele majore ale bolii.
Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoaşterea şi reproducerea senzaţiilor, sentimentelor, mişcărilor, cunoştinţelor etc. din trecut. Memoria defineşte dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor.
Graţie memoriei, fiinţa noastră psihică, eul, dobândeşte continuitatea identităţii în timp. Fără dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanenţă puşi în faţa unor situaţii noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experienţă elaborată, de nici un procedeu de abordare şi rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor şi erorilor,adaptarea devenind, practic, imposibilă.
Memoria umană a cunoscut o amplă dezvoltare istorică, în cursul căreia şi-a restructurat atât schema de funcţionare internă, prin trecerea de la forme imediate la forme mediate (prin limbaj şi procedee mnemotehnice de natură logică), cât şi aria de cuprindere, ajungând să înregistreze şi să conserve informaţii despre toate genurile de fenomene şi evenimente, precum şi întreaga gamă de experienţe, accesibile la nivel individual şi comunitar.
Latura remarcabilă a evoluţiei memoriei umane constă în diferentierea şi individualizarea capacităţii reactualizarii , care permite valorificarea propriu-zisă a informatiei şi experienţei stocate, şi desfăşurarea unor activităţi mintale autonome, în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de viitor. La om, memoria nu este concentrată şi localizată într-un singur bloc, ci este distribuită mecanismelor care realizează funcţiile şi actele psihocomportamentale specifice. Aşadar, spre deosebire de computer, creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci mai multe, între care există conexiuni bilaterale. Între modul de funcţionare a memoriei şi modul de funcţionare alperceptiei, reprezentarii şi gandirii există o condiţionare reciprocă profundă: dereglarea verigii memorative determină tulburări serioase în desfăşurarea proceselor pe care le susţine (percepţie sau gândire), iar dereglări la nivelul procesului specific afectează funcţionarea bazei lui memorative.
Tipuri de memorie
Aplicarea primului criteriu permite identificarea a doua forme mari ale memoriei: memoria involuntara sau neintentionata si memoria voluntara sau intenzionata
Memorarea involuntara sau neintenţionată se realizează în mod cotidian, în procesul perceperii diferitelor obiecte, situaţii, întâmplări şi în cursul desfăşurării diferitelor activităţi. Este aceea care, în toate cele trei faze – engramare, păstrare, reactualizare – se realizează fără existenţa unui scop mnezic precis şi fără controlul voinţei conştient focalizat. Deşi se desfăşoară permanent, nu numai pe fondul stării de veghe, ci uneori, şi în somn, prezenţa ei se înregistrează de către conştiinţă post festum. Ne dăm seama că în repertoriul experienţei anterioare apar „elemente“ pe care nu ne puseserăm în gând să le memorăm şi să le păstrăm sau că, la un moment dat, câmpul conştiinţei ne este invadat de ‚amintiri“, pe care nu le-am „comandat“ în mod intenţionat. Memoria involuntară acoperă un vast teritoriu al existenţei noastre cotidiene şi ne înzestrează zilnic, fără să depunem vreun efort de concentrare a atenţiei, cu informaţii, impresii şi experienţe ce pot fi mai târziu de un real folos. Forţa ei de manifestare este atât de mare, încât îi permite să se realizeze chiar în paralel cu memoria voluntară, ea operând exact asupra acelor elemente pe care aceasta din urmă le are sau le omite. Memorarea involuntară ţine cu precădere de însuşirile native ale mecanismelor cerebrale şi prin intermediul ei se poate pune în evidenţă capacitatea bazală de engramare-stocare a creierul
Memoria voluntară sau intenţionată este forma esenţială de organizare şi manifestare a capacităţii mnezice a omului, ea fiind strâns conectată şi integrată motivelor şi scopurilor activităţilor specifice, începând cu activitatea de joc şi terminând cu activitatea de creaţie. Structura conţinutului informaţional şi repertoriul operaţional-instrumental al oricărei profesii sunt rodul memoriei voluntare. Caracteristica ei principală rezidă în prezenţa şi formularea expresă a sarcinii şi scopului de fixare (memorare) şi păstrare, în vederea uzului ulterior, mai apropiat sau mai îndepărtat în timp. Sarcina pe baza căreia se montează şi funcţionează mecanismele memoriei voluntare poate fi formulată din afară sau de către subiectul însuşi, şi ea vizează grade diferite ale completitudinii şi exactităţii. În acest caz, procesul de engramare-fixare se desfăşoară ca activitate psihică dominantă, iar nu ca activitate paralelă şi secundară, ca în cazul memorării neintenţionate. Toate procesele psihice specifice – percepţia, gândirea (analize logice, evaluări, înţelegere), voinţa sunt subordonate şi instrumentează memorarea.
În cazul memorării intenţionate, subiectul simte efortul mental, cum se mobilizează expres pentru a percepe şi conştientiza cât mai clar fiecare „element“ al materialului în vederea fixătii cât mai exacte, rapide şi complete.Este şi firesc ca, în asemenea circumstanţe, randamentul memorării să fie superior celui înregistrat de o memorare involuntară
Inteligenţa emotională
Inteligenţa emoţională este capacitatea personală de identificare şi gestionare eficientă a propriilor emoţii în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educaţie etc). Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor noastre, cu un minim de conflicte inter şi intra-personale. Chiar daca o persoană are suficiente cunoştinţe şi idei inteligente, daca nu îşi cunoaşte şi nu reuşeşte să-şi gestioneze emoţiile şi sentimentele, poate întâmpina dificultăţi în încercarea de a-şi construi relaţiile cu ceilalţi sau o carieră profesională de succes. Persoanele cu un înalt grad de autocunoaştere îşi dau seama cum sentimentele lor îi afectează, atât pe ei, cât şi pe cei din jur. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale ne permite să ne punem în valoare aptitudinile intelectuale, creativitatea. Ne asigură reuşita, atât în plan personal, cât şi în cel profesional.
Elementele inteligentei emoţionale:
1. Cunoaşterea emoţiilor personale
Cunoaşterea emoţiilor personale presupune identificarea şi exprimarea lor coerenta, într-un context dat. În orice relaţie exprimăm informaţii, sentimente, fapte, amintiri. Uneori însă, ne este greu să exprimăm clar ceea ce vrem să spunem sau simţim - nu suntem coerenţi, iar alteori ne este greu să înţelegem ceea ce ni se spune - intenţia care se ascunde in spatele cuvintelor. Aceste situaţii sunt generatoare de conflict.
Pentru a le evita este important să putem codifica şi decodifica mesajele transmise, la nivelul verbal sau non-verbal, astfel încât să transmitem şi să înţelegem corect sensul mesajelor.
2. Gestionarea emoţiilor
Gestionarea emoţiilor se referă la capacitatea noastră de a alege modalitatea prin care ne vom exprima într-o anumită situaţie.
Pentru a ne gestiona emoţiile este important să ţinem cont de:
• Ce exprimăm?
• Cum exprimăm?
• Când exprimăm?
• Unde exprimăm?
• Cui exprimăm?
3. Direcţionarea emoţiilor către scop
Scopul este criteriul după care ne gestionăm emoţiile. Este important să ţinem cont de ceea ce vrem să facem sau să obţinem, în mod concret:
• durata în timp - când vrem să atingem scopul
• participanţi - de cine avem nevoie
• strategie - ce paşi trebuie urmaţi
• resurse - de ce avem nevoie
4. Empatia
Este capacitatea de a intui sau de a recunoaşte emoţiile celorlalţi. Empatia nu înseamnă să trăim emoţiile altor persoane, ci să le înţelegem pornind de la experienţele noastre.
5. Capacitatea de a construi relaţii interpersonale pozitive
Arta inteligentei emoţionale se rezumă în cadrul acestei componente.
Astfel, avem posibilitatea de a ne crea propriile relaţii folosind elementele menţionate până acum: ne fixăm scopurile, ne canalizam energia şi emoţiile în funcţie de scop (folosind empatia ca instrument), ne exprimam şi identificăm emoţiile într-un mod coerent. Vom fi conştienţi de responsabilitatea noastră şi a celorlalţi în relaţiile interpersonale. Acest lucru ne va ajuta să reducem conflictele şi să comunicăm eficient.
Gandirea si Creativitatea
Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin "creare", care înseamnă "a zămisli", "a făuri", "a crea", "a naşte". Creativitatea defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originea cât şi scopul
Conceptul de creativitate, unul dintre cele mai fascinante concepte cu care a operat vreodată ştiinţa, este încă insuficient delimitat şi definit. Aceasta se explică prin complexitatea procesului creativ, ca şi prin diversitatea domeniilor în care se realizează creaţia. După unii autori, acest lucru se întâmplă ori de câte ori o noţiune este difuzată de la un grup restrâns de specialişti la o populaţie mai largă, pierzându-şi astfel caracterul univoc, stabilitatea şi rigoarea
. Creativitatea este un proces mental şi social care implică generarea unor idei sau concepte noi, sau noi asocieri ale minţii creative între idei sau concepte existente.Creativitatea este un concept multidimensional şi se poate manifesta în multiple domenii. Identificarea şi cuantificarea naturii creativităţii constituie obiective dificile. Conceptul de creativitate poate fi definit din perspectiva unor discipline diferite: psihologie, psihologie socială, ştiinţe cognitive, arte, inteligenţă artificială, filozofie, economie, management etc. şi deci la multe niveluri distincte: cognitiv, intelectual, social, economic, artistic, literar etc. Dificultatea definirii creativităţii rezidă în asocierile particulare ale acestui concept cu artele, în natura complexă a creativităţii şi în varietatea teoriilor care au fost dezvoltate pentru a o explica. Mulţi oameni asociază creativitatea în special cu artele: muzica, teatrul, dansul, literatura etc. care sunt deseori denumite "arte creative". Aşa cum s-a precizat mai sus, creativitatea nu este proprie numai pentru arte, ci este la fel de fundamentală pentru progresele din ştiinţe, din matematică, tehnologie, politică, afaceri şi în toate domeniile vieţii cotidiene.
Nu este vorba de un proces de degradare, ci de asimilare a gândirii logice individuale la gândirea socială.
Creativitatea a fost definita ca procesul interpersonal sau intrapersonal al carui rezultat sunt produse originale, semnificative si de o inalta calitate. In cazul copiilor, accentul ar trebui pus pe proces, adica pe dezvoltarea si generarea de idei originale, care pare sa fie baza potentialului creativ. In intelegerea acestui fenomen, este util sa consideram diferentele dintre gandirea convergenta si cea divergenta. Problemele asociate cu gandirea convergenta au de obicei o singura solutie corecta. Gandirea divergenta, in schimb, cere celui care rezolva problema generarea mai multor solutii, putine dintre acestea fiind noi, de o calitate inalta si functionale - intr-un cuvant, creative.
Creativitatea reprezinta mai mult decat a avea si a folosi un talent artistic sau muzical. In acest context, talentul se refera la posesia unui inalt grad de indemanare tehnica intr-un domeniu specializat. Astfel, un artist poate produce opere impecabile din punct de vedere tehnic fara insa a reusi sa provoace emotii sau, de exemplu, sentimentul ca acea opera este unica. Este de asemenea important sa tinem cont de faptul ca creativitatea nu se manifesta doar in muzica, arta si scris ci in toate domeniile curiculare, in stiinta, dar si in studiile sociale. In cazul copiilor mici, creativitatea ar trebui sa se axeze pe proces: generarea de idei. Acceptarea ideilor multiple de catre adulti intr-o atmosfera non-evaluativa va ajuta copiii sa genereze din ce in ce mai multe idei sau sa treaca la stadiul urmator, cel de evaluare de sine. Pe masura ce copiii isi dezvolta abilitatea de evaluare a ideilor proprii, astfel calitatea lor si generarea de solutii devin din ce in ce mai importante. La aceasta varsta, accentul ar trebui pus pe evaluarea ideilor proprii, deoarece acesti copii isi exploreaza capacitatea de generare si evaluare ale solutiilor problemei si isi revizuiesc ideile bazandu-se pe aceasta evaluare. Evaluarea de catre terti si criteriile pentru determinarea solutiilor semnificative ar trebui folosite numai in cazul adolescentilor mari sau al adultilor.
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei despre lumea externă şi despre propriul nostru EU. Prin ea se realizează saltul calitativ al activităţii de cunoaştere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existenţei obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-cauzală, se face trecerea de la procesele psihice cognitiv senzoriale la cele cognitiv superioare.Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă - sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor - a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice, cauzale între ele. Caracterul mijlocit al gândirii constă în aceea că ea operează nu direct asupra realităţii, ci asupra informaţiei furnizate de percepţii şi reprezentări. Desfăşurarea ei presupune întotdeauna fie existenţa unei informaţii care se extrage în prezent în cadrul contactului senzorial cu obiectul, fie a unei informaţii evocate din tezaurul memoriei. În acest fel, chiar produsele unei activităţi a gândirii devin, la rândul lor, obiect al unui proces ulterior de gândire. Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diversele momente şi stări ale obiectului: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor. Ea realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o funcţie creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora, în cursul activităţii practice, se realizează noi obiecte, noi configuraţii ale mediului înconjurător.Fiind procesul de cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură pătrunderea în esenţa lucrurilor, înţelegerea relaţiilor logice dintre acestea, explicarea şi interpretarea lor, şi care face posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic şi practic, gândirea ocupă un loc central în sistemul psihic uman.
Somnul este o stare fiziologică periodică şi reversibilă, caracterizată prin suprimarea temporară a conştienţei, prin abolirea parţială a sensibilităţii şi încetinirea funcţiilor vieţii organice (ritm respirator, ritm cardiac, relaxare musculară, scăderea temperaturii cu aproximativ 0,5 grade C, scăderea funcţiilor secretorii). În timp ce mulţi dintre noi cred că somnul este o întindere temporală în care nu se întâmplă nimic, somnul este, de fapt, cel puţin din punct de vedere neurologic, o perioadă de timp foarte aglomerată. Deşi importanţa somnului nu poate fi discutată, oamenii de ştiinţă nu cunosc cu exactitate de ce este atât de important pentru supravieţuirea noastră. Alternanţa stării de veghe-somn reprezintă o particularitate a bioritmicităţii proceselor fiziologice, care decurg într-un organism dotat cu sistem nervos. Determinismul bioritmurilor circadiene veghe-somn este reglat printr-un “ceas intern”, având o componentă ereditară şi una elaborată în ontogeneză, în funcţie de condiţiile mediului fizic, familial şi social. O serie de factori, printre care activitatea fizică şi intelectuală, condiţiile de viaţă, variaţiile neperiodice ale programului de lucru etc., pot influenţa durata somnului. Trebuie menţionat efectul emoţiilor şi al durerii asupra ritmului nictemeral (circadian). Sincronizarea bioritmurilor este controlată de sistemul nervos, endocrin, fiind influenţată de intensitatea luminii şi de alternanţa lumină-întuneric. Sistemul limbic (în special prin hipocamp) poate produce o stare de excitaţie crescută a formaţiunilor implicate în starea de veghe şi o inhibiţie a celor implicate în somn, producând trezire şi insomnie.
Mecanismele neurofiziologice ale somnului
Asupra mecanismului de producere a somnului au fost propuse mai multe ipoteze. Conform unei ipoteze somnul este un proces pasiv, datorat oboselii neuronilor care menţin starea vigilă, astfel constituind o perioadă de odihnă a creierului. Toate datele investigaţiilor neurofiziologice însă, indică că, în diferite etape ale somnului activitatea neuronală a creierului nu încetează, ci are o complexitate egală cu cea din starea de veghe.
O altă ipoteză – a inhibiţiei active - susţine că în creier există centri, care induc în mod activ starea de somn, prin inhibarea sistemului activator ascendent din formaţia reticulară. În determinarea alternanţei somn-veghe, în afara structurilor participante la starea de conştienţă (trunchiul cerebral şi nucleii bazali, formaţiunea reticulară - sistemul activator ascendent (SAA), hipotalamusul posterior, scoarţa cerebrală, sistemul “centrencefalic”), participă şi unele zone ale somnului în număr de cinci, diseminate în porţiunea anterioară a formaţiunii reticulare a trunchiului cerebral, situate una la nivel bulbar, alta la nivel pontin şi trei la nivelul nucleilor cenuşii centrali.
Se cunosc două tipuri comportamentale de somn: somnul lent (faza clasică a somnului) şi somnul paradoxal. Somnul lent (somnul cu unde lente sau faza NREM-non-rapid eye movement) este caracterizat electroencefalografic prin unde lente de mare voltaj şi sincrone cu frecvenţa 12-14 cicli pe secundă (c/sec). În această fază a somnului se produc o serie de modificări funcţionale: diminuarea frecvenţei mişcărilor respiratorii cu scăderea ventilaţiei pulmonare, bradicardie, scăderea uşoară a presiunii arteriale prin scăderea volumului sanguin şi vasodilataţie periferică, creşterea uşoară a debitului sanguin cerebral, modificări minime în concentraţia principalilor constituienţi sanguini, creşterea eozinofilelor sanguine şi a STH-lui, scăderea fluxului sanguin renal, uşoară hipotermie, menţinerea reflexelor spinale, reducerea tonusului muşchilor scheletici etc. În afara modificării conştiinţei, în faza de somn lent se produc şi importante modificări în activitatea SNC: creşterea pragului multor reflexe, posibilitatea apariţiei reflexelor patologice, diminuarea uşoară a reflexelor osteo-tendinoase, contracţia tonică a sfincterelor vezicii urinare şi anal.
Somnul cu unde rapide sau paradoxal (faza REM- rapid eye movement) alternează cu perioadele de somn lent. Denumirea respectivă se datorează faptului, că în această perioadă subiectul este foarte agitat, cu mişcări oculare şi cu modificări fiziologice diferite de cele din faza de somn lent şi care în ansamblu sugerează un somn superficial, deşi în realitate profunzimea somnului este mai mare. Cele două modalităţi de somn, deşi diferite comportamental, sunt intim legate între ele, în sensul că somnul lent ar acţiona ca un mecanism primar de inducere a somnului paradoxal sau ca o precondiţie a acestuia. Somnul este unanim considerat ca rezultatul unei activităţi nervoase, dar mecanismele sale fiziologice au fost diferit interpretate: “oboseală sinaptică a neuronilor SAA, suprimarea stimulilor aferenţi interoceptivi activatori, hiperactivitatea centrilor ce induc somnul (prin stimuli monotoni care nu trezesc interes, dar produc fenomenul de obişnuinţă), concomitent cu slăbirea activităţiim centrilor de trezire.
Mecanismele biochimice ale somnului
Bazele biochimice ale somnului până în prezent nu sunt pe deplin definite. Este foarte probabil, că aminele biogene şi, în special, serotonina, să inducă şi să controleze stările de veghe şi de somn. Implicarea serotoninei în “biochimia” somnului e sugerată de o serie de constatări. Astfel L-triptofanul creşte faza paradoxală a somnului iar rezerpina, care produce o depleţie a monoaminelor din creier, exercită efect similar. În favoarea participării aminelor biogene în biochimia somnului pledează şi următoarele constatări experimentale: neuronii nucleilor rafeului median al trunchiului cerebral conţin cantităţi mari de serotonină, iar porţiunile laterale ale punţii - cantităţi mari de noradrenalină (norepinefrină); depleţia serotoninei din creier sau blocarea farmacologică a sintezei acesteea produc o dereglare atât a somnului cu unde lente, cât şi a celui paradoxal; administrarea de 5-hidroxitriptofan (precursor al serotoninei) ameliorează somnul în insomnie; administrarea de rezerpină – substanţă ce induce depleţia serotoninâei şi norepinefrinei în creier – produce insomnie, în timp ce administrarea de 5-hidroxitriptofan restabileşte rapid somnul lent, însă nu şi cel paradoxal. În mecanismele biochimice ale somnului un rol important îi revine norepinefrinei. Astfel, drogurile prin inhibiţia sintezei norepinefrinei suprimă somnul rapid, dieta bogată în fenilalanină (precursor al norepinefrinei) provoacă o tulburare atât a somnului, cât şi a memoriei. Blocarea căilor noradrenergice de către 6-hidroxi-dopa, care diminuează conţinutul de noradrenalină (NA) în mezencefal, reduce starea de veghe şi perioada somnului paradoxal. Amfetamina micşorează durata atât a somnului lent, cât şi a celui paradoxal. Posibil, semnificaţia biologică a somnului constă în menţinerea homeostaziei monoaminergice a creierului. Există dovezi experimentale care pledează pentru participarea adenozinei la producerea somnului. Injectarea de adenozină în ventriculul cerebral la şobolani, prelungeşte durata somnului lent, pe când cofeina şi alte metilxantine provoacă insomnie prin blocarea receptorilor adenozinici. Este confirmată reciprocitatea şi conexiunea sistemelor serotonin- şi noradrenergice în mecanismele reglării ciclurilor veghe-somn. Astfel, inhibiţia sintezei serotoninei şi lezarea nucleilor trunchilui cerebral provoacă insomnie, iar lezarea fusului noradrenergic dorsal provoacă hipersomnie, însoţită cu mărirea fazei somnului paradoxal şi a metabolismului serotoninei. Deşi serotonina participă în reglarea ambelor faze ale somnului, şi în particular a somnului paradoxal, mecanismele de bază a acestuia sunt determinate de sistemul noradrenergic şi, probabil, de sistemul colinergic, de neuroni localizaţi în locus coeruleus (LC), de unde începe sistemul ascendent noradrenergic. Astfel, colinoliticele (atropina, hemicolina) administrate direct în LC suprimă faza paradoxală a somnului, fiind un argument in favoarea participării mecanismului noradrenergic în declanşarea somnului rapid. În prezent, din ţesutul creierului, sânge, lichidul cefalo-rahidian au fost separate substanţe, în special de natură proteică, denumite “factori ai somnului” (delta-factor, factorul S etc.), care provoacă somnul cu unde lente. Probabil, în faza cu unde lente a somnului se formează factori, ce activează mecanismele fazei somnului paradoxal. O dovadă a existenţei factorilor umorali este şi posibilitatea reglării umorale a fazelor somnului. Aceste date privind heterogenitatea somnului de noapte ca aspect electrografic şi comportamental precum şi cele privind stucturile şi mecanismele biochimice implicate în determinarea lui au permis o sistematizare şi o interpretare mai fundamentală cu problemele legate de patologia somnului.
Ritmurile circadiene
"Ceasul biologic" al fiecărei persoane corespunde în mare aproximaţie cu ciclul unei zile, iar de fapt, "circadian" înseamnă "aproximativ o zi". Ciclul de veghe şi somn este strâns legat de temperatura corpului: cu cât temperatura este mai mare, cu atât suntem mai activi; de partea cealaltă, cu cât temperatura scade, starea de somnolenţă începe să apară. Ritmurile corpului par a se baza pe două perioade de somn în fiecare zi: una lungă pe parcursul nopţii şi una scurtă, la amiază, când mulţi oameni obişnuiesc să doarmă sau cel puţin să se odihnească, oprindu-se din alerta obişnuită celorlalte momente ale zilei.
Cercetătorii au aflat că atunci când oamenii sunt îndepărtaţi de orice sursă a timpului exact (ceasuri, lumina solară etc.), "ceasul" lor intern pare să funcţioneze pentru o zi de aproximativ 25 de ore. Dacă "ceasul biologic" se desincronizează cu cel al societăţii, încep să apară probleme legate de somn.
Fazele somnului Exista cinci faze prin care fiecare dintre noi trece in fiecare noapte. Pana in anul 1950 somnul a fost considerat a fi perioada de timp pe parcursul careia activitatea cerebrala era inactiva. Visele erau intelese ca fiind acte de natura demonica sau raspunsurile date in timpul noptii de catre un creier bolnav. Odata cu aparitia electroencefalogramei (EEG) ideile asupra somnului si implicit a viselor s-au schimbat. Prima faza a somnului se numeste faza Alfa si se caracterizeaza prin miscarea neregulata a ochilor,scaderea temperaturii corporale, incetinirea ritmului cardiac. Aceasta prima etapa a somnului dureaza intre zece- douazeci de minute iar imaginile care pot aparea in aceasta perioada sunt premergatoare viselor., Imaginile hipnagogice sunt de o mai mica intensitate si durata fata de experientele onirice din timpul somnului. A doua faza a somnului este asa- numita faza Theta in timpul careia miscarea ochilor devine tot mai rapida, iar activitatea cerebrala mai lenta. Intreruperea cu usurinta a somnului, dar intrarea rapida inapoi in starea de somn sunt specifice acestei etape. A treia faza a somnului este starea Delta, cand organismul patrunde intr-un somn adanc, iar faza a patra de somn este aceea a somnului profund, cand amintirea viselor este imposibila la fel ca si trezirea din somn. In aceste momente creierul se afla la cel mai mic nivel de activitate, pregatind astfel intrarea organismului in ultima faza a somnului, cea apropiata starii de veghe, a miscarii rapide a ochilor si a activitatii mult mai rapide a muschilor inimii. Numit si somnul paradoxal, in a cincea si ultima faza a somnului amintirea viselor este posibila atata timp cat viziunile onirice sunt notate intr-un jurnal al viselor. LaBerge, un om de stiinta care studiaza somnul paradoxal, sustine ca aceasta etapa a somnului este atat o stare de constiinta cat si o stare psihologica specifica somnului. In timpul starii de somn REM pot apare visele lucide, pe parcursul carora suntem constienti de faptul ca visam, putem avea control asupra lor. iar senzatia ca suntem treji poate ajunge pana acolo incat sa indoim de faptul ca dormim si ca ne aflam in timpul unui vis. Pentru a exista o mai buna intelegere a diferentierii dintre starea de vis lucida si realitate psihologul german PaulTholey sugereaza ca pentru a avea cat mai multe vise lucide sa devenim tot mai constienti in timpul zilei, cunoscut fiind faptul ca omul isi foloseste doar 2% din capacitatea de constiinta in timpul zilei.. Se cere amintit faptul ca visele lucide apar de obicei in mijlocul somnului paradoxal, in jurul orei 6:30 dimineata si dureaza de la doua pana la cinci minute. Luciditatea in vise este determinata de anumite stari interioare pe care omul le traieste frecvent: singuraratatea si stresul. Deseori asemenea vise pot fi insotite de pauze scurte in respiratie si slabe modificarei ale ritmului cardiac. Cecrcetarile stiintifice au aratat ca aproximativ 50% din oameni au cel putin un vis lucid in timpul vietii, fapt ce le imbunatateste viata sipirituala si viziunea asupra intelegerii viselor. Printre metodele cele mai des intalnitevpentru a avea un vis lucid se numara sedintele de meditatie-yoga si lecturile.
Dereglările cantitative ale somnului
Insomnia
Insomnia este o tulburare a naturii şi duratei somnului. Insomnia este subdivizată în dificultăţile de adormire (insomnie de adormire), treziri frecvente şi prelungite (insomnie de menţinere a somnului), sau dorinţa de a adormi în continuare în ciuda unui somn cu o durată adecvată (somn non reparator).
Etiologia insomniilor
Cele mai frecvente cauze ale insomniilor sunt aferenţele senzitive şi senzoriale intense care duc la o stare de hiperexcitabilitate a sistemelor reticulate de trezire, hiperdinamismele afective corespunzătoare unor situaţii caracterizate prin stress, anxietate sau preocupări “intense”, utilizarea unor substanţe medicamentoase (amfetamine, psihotonice, antiserotoninice de tipul paraclorfenilalaninei, cofeină, stricnină, efedrină, atropină şi beladonă, fosfaţi, alcool etilic etc.), bolile psihice (mania, hipomania, schizofrenia, nevrozele, psihozele maniacodepresive), bolile organice ale sistemului nervos central, bolile infecţioase şi febrile, patologiile endocrine (hipertiroidism), bolile organice generale etc.
Patogenia insomniilor
Mecanismele fiziopatologice responsabile de producerea insomniilor rezidă, probabil, în modificările excitabilităţii formaţiunii reticulare şi a structurilor hipnogene (lezarea lor traumatică, tumori, infecţii). Acestora li se adaugă unele tulburări biochimice interesând monoaminele cerebrale, care, generate în exces produc o stare de hiperexcitabilitate a structurilor ”vigilizante” sau alterează inducerea somnului lent din caza deficitului de serotonină.
Hipersomniile
Hipersomniile reprezintă un exces de somn, care diferă de cel normal prin durată, profunzimea şi bruscheţea apariţiei. Hipersomnia trebuie diferenţiată de starea comatoasă prin caracterul reversibil al somnului. Dualităţii formelor de somn îi corespunde şi o dualitate a hipersomniilor, unele corespunzând fazei de somn lent, iar altele fazei de somn rapid.
• Hipersomnia simptomatică (idiopatică) apare într-o serie de boli cerebrale organice, precum encefalita, encefalopatiile toxice sau metabolice, tumori, accidente cerebrale vasculare sau leziuni traumatice. Spre deosebire de comă, din care pacientul nu poate fi trezit, în hipersomnia simptomatică somnul este discontinuu
• Hipersomniile funcţionale includ hipersomniile în care nu se poate evedenţia nici o cauză organică generatoare a excesului de somn. Odată cu individualizarea celor două forme de somn s-au creat premize pentru diferenţierea unor hipersomnii funcţionale, ce corespund somnului lent, de altele ce corespund somnului paradoxal (narcolepsia). Sunt descrise unele hipersomnii simple “esenţiale” (diurne sau nocturne) în care somnul, deşi durează mult, nu este însoţit de alte manifestări clinice sau anomalii bioelectrice.
Hipersomniile funcţionale pot dura câteva ore, zile, chiar săptămâni şi pot să apară la intervale de o lună până la căţiva ani. Alte hipersomnii funcţionale sunt însoţite de tulburări ale respiraţiei, aşa-numita apnee de somn.
Narcolepsia
Narcolepsia este definită ca un sindrom de origine necunoscută, caracterizat prin anomalii ale somnului, incluzând somnolenţa diurnă exagerată, somn nocturn patologic şi manifestări anormale ale somnului REM; ultimele apar sub forma instalării bruşte a somnului REM şi a corelatului proceselor inhibitorii caracteristice, cataplexia şi paraliziile de somn; somnolenţa diurnă, cataplexia şi, mai rar, paraliziile de somn şi halucinaţiile hipnagogice sunt simptomele majore ale bolii.
